Despre

Energia de relief vs Adâncimea fragmentării

Energia de relief şi adâncimea fragmentării reliefului – doi indicatori diferiţi.

Se consideră că energia de relief reprezintă o noţiune destul de controversată. Confuzia între cei doi indicatori nu se realizează numai în rândul studenţilor.

În literatura de specialitate francofonă această variabilă a fost intitulată adâncimea fragmentării reliefului (Grigore, 1979; Ungureanu, 1988) sau fragmentarea pe verticală – de unde s-a preluat acest termen şi în literatura noastră.

În literatura de specialitate anglofonă, termenii utilizaţi sunt „relief„, „relative relief” sau „local relief„, astfel făcându-şi apariţia şi termenul „energie de relief”. Această variabilă a fost utilizată de Joseph Partsch – geograf german, pentru prima dată în anul 1911 sub numele de „reliefenergie„. Există o serie de afirmaţii potrivit cărora această variabilă constituie potenţialul de forţă gravitaţională disponibilă pentru denudaţie (Miller, 1948; Ahnert, 1984). Ca şi unitate de măsură, adâncimea fragmentării reliefului nu constituie o energie, de aici generându-se polemica utilizării acestui termen.

Amplitudinea reliefului sau energia de relief (H) este calculată pe areale mari, circulare sau pătrate, de peste 1 km², prin calcularea diferenţei dintre altitudinea maximă şi cea minimă, obţinându-se astfel valoarea amplitudinii reliefului, a intervalului altitudinal pe care se dezvoltă relieful arealului studiat, între valoarea minimă aflată în mod teoretic pe un curs de drenaj, şi valoarea maximă aflată la nivelul culmilor.

Aşadar, în cadrul acestui sistem de calcul, termenul adâncimea fragmentării reliefului nu poate fi valabil întrucât nu putem diferenţia între adâncime sau dezvoltare pozitivă pe verticală, întrucât nu ne raportăm nici la o suprafaţă de bază şi nici la nivelul marilor înălţimi, neavând nicio siguranţă că maximele se află pe culmi, sau că minimele altitudinale se află pe axa văilor. Astfel, de preferat este termenul de amplitudine a reliefului, această amplitudine putându-se raporta şi la aria arealului, obţinându-se un indice care ne indică câţi metri amplitudine corespund în medie fiecărui metru pătrat din arelaul studiat.

În ceea ce priveşte modelele numerice ale altiduinii suprafeţei terenului în format raster, modul clasic de calcul se poate defini în calculul maximei altitudinale, a minimei altitudinale şi a diferenţei dintre acestea, în ferestre (block-uri) de diferite mărimi sau forme. Dacă la celulele de 3×3 pixeli se obţine un gradient local, care poate fi folosit şi la calcularea pantei medii, pentru ferestre mai mari se obţine o variabilă regională. Astfel, utilizarea unor ferestre foarte mari generează valori nerealiste, cu modele de tip rotund sau pătrat, în funcţie de forma ferestrei utilizate.

Spre exemplu, în SAGA GIS – aplicaţie software GIS open-source, este implementată o funcţie de calculare a amplitudinii reliefului, intitulată „Vertical Distance to channel network„, tradusă ca fiind distanţa verticală până la canalul de drenaj, sau o altă funcţie „Altitude above channel network” – aceasta din urmă reprezentând altitudinea deasupra reţelei de canale, ambele funcţii fiind corespunzătoare reliefului de drenaj.

Pentru calculul acestei variabile, se interpolează o suprafaţă din altitudinea albiilor, iar ulterior se scade aceasta din suprafaţa actuală, obţinându-se astfel amplitudinea de relief, exprimată ca altitudine relativă faţă de suprafaţa reţelei de drenaj. Astfel, aceasta constituie aria predispusă spre a fi erodată.

În anul 1951, George Dury – geograf şi hidrolog australian, aduce în discuţie posibilitatea calculării adâncimii disecţiei prin realizarea unei interpolări a suprafeţei culmilor, din aceasta scăzându-se suprafaţa actuală. Astfel, potrivnic pentru această variabilă este termenul de adâncime a fragmentării reliefului, întrucât pentru fiecare pixel se obţine valoarea în metri, reprezentând adâncirea faţă de nivelul culmilor, generată de adâncirea reţelei hidrografice.

Procesul este relativ dificil în ceea ce priveşte interpolare suprafeţei culmilor, comparativ cu cea a albiilor, deoarece trebuie separate culmi de diferite ordine, iar în arealele depresionare nu există puncte de sprijin pentru realizarea unei interpolări.

Concluzionând, potrivit acesto considerente, se consideră mai oportună utilizarea termenului de amplitudine a reliefului pentru calculul pe areal sau în pătrate module. Pentru calculul prin raportare la suprafaţa culmilor, este mai potrivit termenul de adâncimea fragmentării. Dacă ne raportăm la suprafaţa axelor văilor, oportună este utilizarea termenului de „relief de drenaj„.

Potrivit lui Glock (1932), cel din urmă termen reprezintă distanţa verticală pe care o parcurge apa din momentul în care atinge suprafaţa terestră la partea superioară a culmilor, şi până unde ajunge în reţeaua hidrografică.

Referinţe:

  1. Dury, G. H. (1951). Quantitative Measurement of Available Relief and of Depth of Dissection. Geological Magazine 88, 339–343.
  2. Partsch, J. (1911). Schlesien: eine Landeskunde für das deutsche Volk, Vol. 2. Breslau: Ferdinand Hirt.
  3. Niculiţă, M. (2012), Realizarea unui cadru de lucru pentru analiza geomorfometrică a reliefului reprezentat pe modelele numerice ale suprafeţei terenului, Iaşi.

Comandă acum harta adâncimii fragmentării reliefului sau a energiei de relief pentru arealul tau de studiu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *